CTP, despre viaţa de apoi: Răsplata asta e o escrocherie prin care oamenii pot fi controlaţi

Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a comentat, pentru evz.ro, recentele afirmaţii ale lui Stephen Hawking conform cărora viaţa de apoi e doar "o poveste".

"Este declaraţia unui om de ştiinţă. El nu spune: "Dumnezeu nu există", nu spune: "Dumnezeu este opiul popoarelor", în stil marxist. Spune doar atât: nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica lumea. Or asta este o exprimare ştiinţifică, care are un fundament foarte adânc în teorie, în modul de a gândi ştiinţa", spune jurnalistul.

Cristian Tudor Popescu spune că viaţa de apoi este cel mai uşor de utilizat concept, din punct de vedere politic.

"Dacă mai avem nevoie de viaţa de apoi? Răsplata asta e o escrocherie în fond, este o escrocherie prin care oamenii pot fi controlaţi. Istoria umanităţii, din momentul în care oamenii au început să fie suficient de mulţi, a fost nevoie ca ei să fie controlaţi prin nişte concepte, prin nişte simboluri care să poată guverna colectivităţi. Dificultatea constă în faptul că nu poţi pune un poliţist lângă fiecare cetăţean. Şi atunci trebuie să inventezi nişte concepte prin care să-i ghidezi spre ceea ce doreşti, fără intervenţie fizică. De aici necesitatea de Biserică şi de viaţă de apoi. Eu nu cred în această viaţă de apoi", a mai spus Cristian Tudor Popescu.

http://www.realitatea.net/ctp-despre-viata-de-apoi_836199.html

Iubesc creștinismul!

Diferența între prejudecăți și convingeri

“The difference between a conviction and a prejudice is that you can explain a conviction without getting angry.”
— Anonymous


„Diferența între convingeri și prejudecăți este că poți explica o convingere fără să te enervezi.”
- Anonim

Credința în credință

The Atheism Tapes - Daniel Dennett - Belief in Belief,
http://www.youtube.com/watch?v=tN8BHD9sXJ8

TEDxYouth@Chisinau - Viorel Pahomi - Vova Must Die!

http://www.youtube.com/watch?v=P-JWWYvCjIY


Ontopic: Creștinismul - Securitatea sufletului

Later edit:

Bruno Bettelheim, a holocaust survivor, wrote that the genius of the Nazi salute was that it prescribed the constant repetition of an action. It did not ask for belief, it inculcated belief, as one, perhaps opposed to the Nazis, but forced to give the salute some hundreds of times a day, eventually tired of the unuttered proviso “but I don’t believe it.” He tired of feeling like a hypocrite, and came to take out the anger this feeling produced not on his oppressors, but on those who did not salute wholeheartedly—who, that is, preserved a measure of autonomy.
(..)
all under the sway of the Nazi regime had to greet each other with the Nazi salute. Many found this, as it was an avowal of subjugation, intolerable. The Id said, “I will not give the wretched salute.” The Ego replied, “What does it mean? You don’t actually have to believe in the Nazis; it’s just a simple gesture, and performing it will save your life.”

But this interchange, unfortunately, caused the individual to enter into a painful negotiation scores of times a day. To wit: “I do it, but I don’t believe in it. I am not a coward. I am merely making a rational and cost-effective accommodation. I am a worthy person, whatever the Id may say.”
How can one eliminate the pain of the continual repetition of a distressing and seemingly insoluble negotiation?

Here comes the Superego with a brilliant solution: let the gesture be consigned to the realm of the unconscious—it turns the continual nature of the repetition from a reiterated pain into a selling point. “Look here,” says the Superego, “there is just not enough time in the day to worry about it—we will let the dialogue lapse from consciousness, and replace it with unthinking habit.”
(..)
we have an unfortunate unresolved remainder. For though the conscious negotiation ceased, the salute survived.

What was the effect, Bettelheim asked, of the now unconscious habitual repetition of a gesture of subjugation? The individual became a Nazi. How could he not? Was he not now pledging, unthinkingly, his loyalty scores of times a day?