Doar fiindcă o chestie ţi se pare adevărată nu înseamnă că şi e.
Realitatea ne indică faptul că certitudinea personala nu-i un indiciu valabil asupra validităţii credinţelor.
Am văzut interviuri cu oameni care:
- cred că spiritele vorbesc prin ei (de regulă spiritul lui Isus Cristos sau Mohamed)
- cred că pot muta obiecte cu puterea minţii
- cred că extratereştrii i-au răpit şi i-au supus la perversiuni sexuale (anal probe anyone?)
- cred că au fost agresaţi sexuali de fantome
- cred că pot vindeca bolile oamenilor dacă le dau să se joace cu cristale şi magneţi
- cred că pământul e plat
- cred că pământul e gol în interior
- cred că luna e un satelit artificial de spionaj extraterestu
- cred că pot vorbi cu morţii, iar morţii le răspund
- cred că mutând mobila din casă pot ajunge în armonie cu Energiile Cosmice
- cred că Elvis n-a murit (he just went home, lol)
- cred că la 9/11 n-au fost avioane ci rachete, sau ca musulmanii erau hipnotizaţi
- cred că preşedintele Bush e o şopârlă ce îmbracă piele de om doar în public
- cred în fantome, poltergeist, monstrul din loch ness, triunghiul bermudelor, yeti.
Dacă nu poţi crede nici ce gândeşti tu, de ce ai crede ce gândesc alţii? (Sau ce au gândit alţii în urmă cu mii de ani, de altfel). Sentimentul acelor oameni care le spune că "this makes sense" e acelaşi cu al tuturor, însă realitatea e una singură şi poate exista o singură viziune corectă asupra realităţii.
Singura metodă de a evita auto-amăgirea pe care o cunosc e ştiinţa.
O mare confuzie pe care o întâlnesc mereu e falsa impresie că un om de ştiinţă e orice individ ce se prezintă astfel (o diplomă sau un titlu academic ajută mult) sau care agită nişte aparate de măsură.
Fals, fals, fals, o s-o repet de câte ori e nevoie.
Ştiinţa e un mod de a emite teorii despre cum funcţionează lumea printr-un număr de paşi care trebuie, cel puţin teoretic, să îl ferească pe cercetătpr de auto-amăgire :
(1) Începe de la observarea corecta a unor evenimente/fenomene repetabile
(2) Extrapolarea unei concluzii generale care trebuie:
(2.1) Să facă predicţii verificabile.
(2.1.1) Să fie publicată în cât mai multe jurnale ştiinţifice serioase peer-reviewed, astfel încât ipotezele şi predicţiile să fie testate şi de alţi cercetători pentru a reduce şansa unei erori.
(2.2) Să fie falsifiabilă.
(2.2.1) Să se caute alta mai bună atunci când ea e falsificată de experiment.
Orice altceva e pseudoştiinţă.
- Apelul la autoritate e pseudoştiinţă. Nu contează ce savant a afirmat ceva; nu notorietatea savantului determină validitatea afirmaţiei.
- Apelul la autoritate anonimă e pseudoştiinţă. Referirile dese la "un savant rus","un cercetător francez" intră aici.
- Apelul la vechime. Nu contează că o credinţă e veche sau o tehnică e practicată "de mii de ani".
Credinţa că pământul e plat sau e în centrul Universului e doar un exemplu (şi totuşi există oameni care încă cred aşa ceva...).
- Evidenţa anecdotică. Dacă pseudoteoria ar fi avut succes atunci n-ar trebui ca singurele dovezi să fie poveşti ci teste riguroase în condiţii dublu-orb, cu grup de control şi tot tacâmul.
Faptu' că o unei mătuşi i s-a potrivit horosopul nu are legătură cu validitatea horoscopului.
- Gibberish. Pseudosavantul adoră să folosească termeni vagi sau termeni inventaţi care nu semnifică absolut nimic. (bioenergie, biocâmp, aură, centru energetic, dezechilibru energetic, vortex planetar).
- Echivocaţia. Redefinirea termenilor e un semn al pseudoştiinţei. Pseudosavanţii folosesc într-o veselie cuvinte ca informaţie sau energie deşi înseamnă altceva decât definiţia dată în ştiinţele ce au consacrat termenii (în cazul de faţă IT şi fizică).
- Jargon. Folosirea termenilor de specialitate în fraze complicate pentru a-i ului pe oamenii de rând.
- Analogii. Compararea lupta pseudoştiinţei New Age împotriva ştiinţei reale cu lupta lui Galileo împotriva Bisericii. Compararea salciei care se îndoaie când "găseşte apă" pe câmp cu circuitul electromagnetic.
- Selecţia observaţională. Selectarea rezultatelor care întâmplător susţin pseudoteoria şi ignorarea completă a rezultatelor care o infirmă.
- Nonfalsifiabilitate. În caz de eşec, pseudosavantul va încerca să găsească scuze şi nu îşi va modifica pseudoteoria. Astrologia, divinaţia, radiestezia, homeopatia, etc. sunt aceleaşi de sute de ani în ciuda faptului că au fost demonstrate false de nenumărate ori.
- Non causa pro causa. Confundarea corelaţiei cu cauzalitatea. Dacă un pacient din 1000 se vindecă de cancer când urmează un tratament pseudoştiinţific atunci pseudosavantul va considera vindecarea ca un semn al eficacităţii tratamentului. Restul 999? Pauză (vezi nonfalsifiabilitate mai sus).
- Psychogenic fallacy. E folosită ca o încercare de a face pseudoteoria nonfalsifiabilă. Dacă cercetătorii serioşi au invalidat teoria, atunci ei erau de la bun început împotriva ei şi au vrut s-o descalifice în teste. Dacă oamenii de ştiinţă nu acceptă pseudoteoriile, atunci ei sunt prea limitaţi/nu cunosc/n-au trăit experienţa.
În contrast, cercetătorii reali niciodată nu invocă "voi niciodată n-aţi călătorit la 99.99999% din viteza luminii" sau "voi niciodată n-aţi fost la 0.000001 grade Kelvin" când vorbesc despre condiţiile acelea.
După cum vezi, există N scuze cu care te poţi "scoate" atunci când e evident că greşeşti.
Calea spre adevăr şi realitate prin aplicarea gândirii ştiinţifice e îngustă şi grea, puţini aleg s-o urmeze. Cei care o fac scriu istoria progresului tehnologic sau cel puţin trăiesc o viaţă lipsită de elucubraţii :)
Realitatea ne indică faptul că certitudinea personala nu-i un indiciu valabil asupra validităţii credinţelor.
Am văzut interviuri cu oameni care:
- cred că spiritele vorbesc prin ei (de regulă spiritul lui Isus Cristos sau Mohamed)
- cred că pot muta obiecte cu puterea minţii
- cred că extratereştrii i-au răpit şi i-au supus la perversiuni sexuale (anal probe anyone?)
- cred că au fost agresaţi sexuali de fantome
- cred că pot vindeca bolile oamenilor dacă le dau să se joace cu cristale şi magneţi
- cred că pământul e plat
- cred că pământul e gol în interior
- cred că luna e un satelit artificial de spionaj extraterestu
- cred că pot vorbi cu morţii, iar morţii le răspund
- cred că mutând mobila din casă pot ajunge în armonie cu Energiile Cosmice
- cred că Elvis n-a murit (he just went home, lol)
- cred că la 9/11 n-au fost avioane ci rachete, sau ca musulmanii erau hipnotizaţi
- cred că preşedintele Bush e o şopârlă ce îmbracă piele de om doar în public
- cred în fantome, poltergeist, monstrul din loch ness, triunghiul bermudelor, yeti.
Dacă nu poţi crede nici ce gândeşti tu, de ce ai crede ce gândesc alţii? (Sau ce au gândit alţii în urmă cu mii de ani, de altfel). Sentimentul acelor oameni care le spune că "this makes sense" e acelaşi cu al tuturor, însă realitatea e una singură şi poate exista o singură viziune corectă asupra realităţii.
Singura metodă de a evita auto-amăgirea pe care o cunosc e ştiinţa.
O mare confuzie pe care o întâlnesc mereu e falsa impresie că un om de ştiinţă e orice individ ce se prezintă astfel (o diplomă sau un titlu academic ajută mult) sau care agită nişte aparate de măsură.
Fals, fals, fals, o s-o repet de câte ori e nevoie.
Ştiinţa e un mod de a emite teorii despre cum funcţionează lumea printr-un număr de paşi care trebuie, cel puţin teoretic, să îl ferească pe cercetătpr de auto-amăgire :
(1) Începe de la observarea corecta a unor evenimente/fenomene repetabile
(2) Extrapolarea unei concluzii generale care trebuie:
(2.1) Să facă predicţii verificabile.
(2.1.1) Să fie publicată în cât mai multe jurnale ştiinţifice serioase peer-reviewed, astfel încât ipotezele şi predicţiile să fie testate şi de alţi cercetători pentru a reduce şansa unei erori.
(2.2) Să fie falsifiabilă.
(2.2.1) Să se caute alta mai bună atunci când ea e falsificată de experiment.
Orice altceva e pseudoştiinţă.
- Apelul la autoritate e pseudoştiinţă. Nu contează ce savant a afirmat ceva; nu notorietatea savantului determină validitatea afirmaţiei.
- Apelul la autoritate anonimă e pseudoştiinţă. Referirile dese la "un savant rus","un cercetător francez" intră aici.
- Apelul la vechime. Nu contează că o credinţă e veche sau o tehnică e practicată "de mii de ani".
Credinţa că pământul e plat sau e în centrul Universului e doar un exemplu (şi totuşi există oameni care încă cred aşa ceva...).
- Evidenţa anecdotică. Dacă pseudoteoria ar fi avut succes atunci n-ar trebui ca singurele dovezi să fie poveşti ci teste riguroase în condiţii dublu-orb, cu grup de control şi tot tacâmul.
Faptu' că o unei mătuşi i s-a potrivit horosopul nu are legătură cu validitatea horoscopului.
- Gibberish. Pseudosavantul adoră să folosească termeni vagi sau termeni inventaţi care nu semnifică absolut nimic. (bioenergie, biocâmp, aură, centru energetic, dezechilibru energetic, vortex planetar).
- Echivocaţia. Redefinirea termenilor e un semn al pseudoştiinţei. Pseudosavanţii folosesc într-o veselie cuvinte ca informaţie sau energie deşi înseamnă altceva decât definiţia dată în ştiinţele ce au consacrat termenii (în cazul de faţă IT şi fizică).
- Jargon. Folosirea termenilor de specialitate în fraze complicate pentru a-i ului pe oamenii de rând.
- Analogii. Compararea lupta pseudoştiinţei New Age împotriva ştiinţei reale cu lupta lui Galileo împotriva Bisericii. Compararea salciei care se îndoaie când "găseşte apă" pe câmp cu circuitul electromagnetic.
- Selecţia observaţională. Selectarea rezultatelor care întâmplător susţin pseudoteoria şi ignorarea completă a rezultatelor care o infirmă.
- Nonfalsifiabilitate. În caz de eşec, pseudosavantul va încerca să găsească scuze şi nu îşi va modifica pseudoteoria. Astrologia, divinaţia, radiestezia, homeopatia, etc. sunt aceleaşi de sute de ani în ciuda faptului că au fost demonstrate false de nenumărate ori.
- Non causa pro causa. Confundarea corelaţiei cu cauzalitatea. Dacă un pacient din 1000 se vindecă de cancer când urmează un tratament pseudoştiinţific atunci pseudosavantul va considera vindecarea ca un semn al eficacităţii tratamentului. Restul 999? Pauză (vezi nonfalsifiabilitate mai sus).
- Psychogenic fallacy. E folosită ca o încercare de a face pseudoteoria nonfalsifiabilă. Dacă cercetătorii serioşi au invalidat teoria, atunci ei erau de la bun început împotriva ei şi au vrut s-o descalifice în teste. Dacă oamenii de ştiinţă nu acceptă pseudoteoriile, atunci ei sunt prea limitaţi/nu cunosc/n-au trăit experienţa.
În contrast, cercetătorii reali niciodată nu invocă "voi niciodată n-aţi călătorit la 99.99999% din viteza luminii" sau "voi niciodată n-aţi fost la 0.000001 grade Kelvin" când vorbesc despre condiţiile acelea.
După cum vezi, există N scuze cu care te poţi "scoate" atunci când e evident că greşeşti.
Calea spre adevăr şi realitate prin aplicarea gândirii ştiinţifice e îngustă şi grea, puţini aleg s-o urmeze. Cei care o fac scriu istoria progresului tehnologic sau cel puţin trăiesc o viaţă lipsită de elucubraţii :)
