Prima parte: Ordine fără stăpân I - Natura hazardului
Aceasta este esenţa erorii fundamentale pe care cei mai mulţi oameni o fac când este vorba de hazard: că nu poate avea nicio ordine, sau că oricum nu poate avea la fel de multă ca într-o secvenţă cu adevărat aleatoare. Mulţi cred că ordinea nu poate pur şi simplu „să se întâmple” – nu poate fi „aleatoare”, este şi trebuie să fie „intenţionată”. Trebuie să „vină” de undeva. În general, din experienţa proprie, ordinea pe care o găsim în jurul nostru a fost pusă acolo de o persoană.
Deci, de unde crede cel credincios că vine ordinea universului? Cineva l-a pus acolo. Cine este acest cineva? Dumnezeu, bineînţeles. Ordinea universală a fost adesea folosită ca o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu – cum altfel ar fi putut apărea, la urma urmei? Ordinea care rezultă din hazard nu are sens pentru mulţi oameni. Ordinea care vine din mintea a ceea ce este în spatele universului, din personalitatea universului, din fiinţa măreaţă care este sufletul universului, asta în schimb are sens.
Deci, la momentul acesta am demonstrat existenţa lui Dumnezeu (de fapt n-am demonstrat-o, dar am ajuns să înţelegem de ce credinciosul este convins că a reuşit, făcând două greşeli grave, dar perfect naturale: credinciosul presupune că ordinea vine de la Dumnezeu, de la personalitatea universului, tocmai pentru că nu poate concepe ideea că ordinea este o componentă naturală a hazardului şi nu are nevoie de o personalitate a universului pentru a o genera undeva unde iniţial nu exista). Dar acum credinciosul trebuie să răspundă la o altă întrebare: care este mai exact natura acestui Dumnezeu? Ce fel de persoană este el? Este bun sau rău? Este îngăduitor sau crud? Este iubitor sau răutăcios?
Dacă Dumnezeu este o persoană, dacă el este mintea din spatele universului, tot ce se întâmplă în univers – tot ce este universul – reflectă natura sa într-o manieră unitară, coerentă şi într-o anumită măsură previzibilă, la fel cum ceea ce facem tu şi cu mine reflectă cine suntem. Prin urmare, ar fi logic să încercăm să înţelegem natura lui Dumnezeu uitându-ne la lucrurile care se petrec in univers.
Ce lucruri se petrec în univers? Prompt, răspunsul ştiinţific şi umanist: „tot ce se poate întâmpla, se întâmplă”. Credinciosul, pe de altă parte, este forţat să spună: „orice vrea Dumnezeu să se întâmple, se întâmplă”. Trebuie să plece de la supoziţia că totul se întâmplă cu un motiv: pentru că aşa vrea Dumnezeu. Dumnezeu a planificat lucrurile aşa. Şi, într-adevăr, aşa pare. Universul este plin de ordine; cum ar fi putut ajunge acolo dacă n-ar fi planul lui Dumnezeu?
Este oare atât de uşor să facem diferenţa între un univers condus după planul lui Dumnezeu şi unul întâmplător, mai ales dacă nu înţelegem natura hazardului?
Pentru a ilustra această idee, hai să ne mai jucăm cu secvenţa aleatoare originală de mai sus. Să presupunem că această secvenţă este înregistrarea vieţii cuiva şi că de fiecare dată când apare 0,1, sau 2 ceva groaznic s-a întâmplat şi de fiecare dată când apare 9,8, sau 7 ceva minunat s-a întâmplat şi când apar alte cifre s-a întâmplat ceva obişnuit. Dacă universul este aleatoriu, atunci orice se întâmplă s-a întâmplat pentru că a fost posibil – exact ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, în ce ordine s-a întâmplat nu contează aşa mult, contează numai pe plan personal dacă este înregistrarea vieţii tale. Dacă însă este înregistrarea vieţii cuiva dintr-un univers bine guvernat, lucrurile stau mult diferit – brusc, fiecare eveniment devine semnificativ, cosmic, plin de însemnătate, fantastica elaborare a planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta: aici ţi-au fost ascultate rugăciunile, aici nu. Aici erai răsplătit pentru bună purtare, aici erai pedepsit pentru lipsa credinţei. Aici erai binecuvântat, aici erai blestemat. Aici era bine, aici era rău.
Şi eu susţin că exact această situaţie este foarte complicată pentru credincios. Întrucât nu înţelege hazardul şi presupune de la început că universul este o persoană, credinciosul este predispus să considere o secvenţă aleatoare de evenimente din viaţa lui şi să le interpreteze exact în felul acesta. Uitându-se la secvenţă, credinciosul are impresia că e ceva mai mult acolo, că există un mesaj profund ascuns, dar numai dacă l-ar putea înţelege. Un univers aleatoriu, cu amestecul său imparţial de ordine şi dezordine, o să-i apară credinciosului ca şi cum în esenţa lucrurilor există o Ordine măreaţă, minunată, misterioasă, implicită, ceva ce sigur are un sens profund, ghidat de o minte magnifică, de nepătruns, care nu poate fi cunoscută şi este infinit peste propria sa capacitate de înţelegere.
Şi nici nu i se poate demonstra că greşeşte, pentru că presupusa ordine a evenimentelor din univers, „logica” ce stă la baza lor, nu este determinată de ele. Ordinea care se observă la orice set de evenimente poate fi interpretată în oricâte feluri, în funcţie de cine face interpretarea. Când noi umaniştii le interpretăm, par a fi evenimente aleatorii; când credinciosul le interpretează, ele sunt o nouă şi o nouă dovadă a planului lui Dumnezeu pentru viaţa sa.
Sursa: http://web.archive.org/web/20070818221049/www.godless.org/sci/lovegod2.html
Traducere: Andreea
Aceasta este esenţa erorii fundamentale pe care cei mai mulţi oameni o fac când este vorba de hazard: că nu poate avea nicio ordine, sau că oricum nu poate avea la fel de multă ca într-o secvenţă cu adevărat aleatoare. Mulţi cred că ordinea nu poate pur şi simplu „să se întâmple” – nu poate fi „aleatoare”, este şi trebuie să fie „intenţionată”. Trebuie să „vină” de undeva. În general, din experienţa proprie, ordinea pe care o găsim în jurul nostru a fost pusă acolo de o persoană.
Deci, de unde crede cel credincios că vine ordinea universului? Cineva l-a pus acolo. Cine este acest cineva? Dumnezeu, bineînţeles. Ordinea universală a fost adesea folosită ca o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu – cum altfel ar fi putut apărea, la urma urmei? Ordinea care rezultă din hazard nu are sens pentru mulţi oameni. Ordinea care vine din mintea a ceea ce este în spatele universului, din personalitatea universului, din fiinţa măreaţă care este sufletul universului, asta în schimb are sens.
Deci, la momentul acesta am demonstrat existenţa lui Dumnezeu (de fapt n-am demonstrat-o, dar am ajuns să înţelegem de ce credinciosul este convins că a reuşit, făcând două greşeli grave, dar perfect naturale: credinciosul presupune că ordinea vine de la Dumnezeu, de la personalitatea universului, tocmai pentru că nu poate concepe ideea că ordinea este o componentă naturală a hazardului şi nu are nevoie de o personalitate a universului pentru a o genera undeva unde iniţial nu exista). Dar acum credinciosul trebuie să răspundă la o altă întrebare: care este mai exact natura acestui Dumnezeu? Ce fel de persoană este el? Este bun sau rău? Este îngăduitor sau crud? Este iubitor sau răutăcios?
Dacă Dumnezeu este o persoană, dacă el este mintea din spatele universului, tot ce se întâmplă în univers – tot ce este universul – reflectă natura sa într-o manieră unitară, coerentă şi într-o anumită măsură previzibilă, la fel cum ceea ce facem tu şi cu mine reflectă cine suntem. Prin urmare, ar fi logic să încercăm să înţelegem natura lui Dumnezeu uitându-ne la lucrurile care se petrec in univers.
Ce lucruri se petrec în univers? Prompt, răspunsul ştiinţific şi umanist: „tot ce se poate întâmpla, se întâmplă”. Credinciosul, pe de altă parte, este forţat să spună: „orice vrea Dumnezeu să se întâmple, se întâmplă”. Trebuie să plece de la supoziţia că totul se întâmplă cu un motiv: pentru că aşa vrea Dumnezeu. Dumnezeu a planificat lucrurile aşa. Şi, într-adevăr, aşa pare. Universul este plin de ordine; cum ar fi putut ajunge acolo dacă n-ar fi planul lui Dumnezeu?
Este oare atât de uşor să facem diferenţa între un univers condus după planul lui Dumnezeu şi unul întâmplător, mai ales dacă nu înţelegem natura hazardului?
Pentru a ilustra această idee, hai să ne mai jucăm cu secvenţa aleatoare originală de mai sus. Să presupunem că această secvenţă este înregistrarea vieţii cuiva şi că de fiecare dată când apare 0,1, sau 2 ceva groaznic s-a întâmplat şi de fiecare dată când apare 9,8, sau 7 ceva minunat s-a întâmplat şi când apar alte cifre s-a întâmplat ceva obişnuit. Dacă universul este aleatoriu, atunci orice se întâmplă s-a întâmplat pentru că a fost posibil – exact ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, în ce ordine s-a întâmplat nu contează aşa mult, contează numai pe plan personal dacă este înregistrarea vieţii tale. Dacă însă este înregistrarea vieţii cuiva dintr-un univers bine guvernat, lucrurile stau mult diferit – brusc, fiecare eveniment devine semnificativ, cosmic, plin de însemnătate, fantastica elaborare a planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta: aici ţi-au fost ascultate rugăciunile, aici nu. Aici erai răsplătit pentru bună purtare, aici erai pedepsit pentru lipsa credinţei. Aici erai binecuvântat, aici erai blestemat. Aici era bine, aici era rău.
Şi eu susţin că exact această situaţie este foarte complicată pentru credincios. Întrucât nu înţelege hazardul şi presupune de la început că universul este o persoană, credinciosul este predispus să considere o secvenţă aleatoare de evenimente din viaţa lui şi să le interpreteze exact în felul acesta. Uitându-se la secvenţă, credinciosul are impresia că e ceva mai mult acolo, că există un mesaj profund ascuns, dar numai dacă l-ar putea înţelege. Un univers aleatoriu, cu amestecul său imparţial de ordine şi dezordine, o să-i apară credinciosului ca şi cum în esenţa lucrurilor există o Ordine măreaţă, minunată, misterioasă, implicită, ceva ce sigur are un sens profund, ghidat de o minte magnifică, de nepătruns, care nu poate fi cunoscută şi este infinit peste propria sa capacitate de înţelegere.
Şi nici nu i se poate demonstra că greşeşte, pentru că presupusa ordine a evenimentelor din univers, „logica” ce stă la baza lor, nu este determinată de ele. Ordinea care se observă la orice set de evenimente poate fi interpretată în oricâte feluri, în funcţie de cine face interpretarea. Când noi umaniştii le interpretăm, par a fi evenimente aleatorii; când credinciosul le interpretează, ele sunt o nouă şi o nouă dovadă a planului lui Dumnezeu pentru viaţa sa.
Sursa: http://web.archive.org/web/20070818221049/www.godless.org/sci/lovegod2.html
Traducere: Andreea
